TrekLens

Cu ceva vreme în urmă am zărit într-o revistă, o fotografie a unei peșteri ce părea ireală prin mărimea sa. Mi-a luat ceva timp să-i descopăr numele, dar la scurt timp după aceea porneam în căutarea ei.

Coborând spre Sud, GPS-ul ne conduce pe un drum îngust și cam găunos, dar pitoresc prin satele adormite sub soarele amiezii. Cele câteva serpentine ne aduc la drumul național, iar un indicator improvizat pe o bucată de placaj ne confirmă că nu suntem chiar în porumb.
Intrăm pe drumul prăfuit spre parcarea improvizată și deși suntem în mijlocul săptămânii, avem surpriza să nu fim singuri ci dimpotrivă, ne așteaptă o flotă destul de mare de mașini și chiar și un autocar. Îmi închipui că este aglomerație mare în interior, uitând pentru un moment de mărimea sa.
Trecem de podul peste râul Osam, și mă aștept ca din moment în moment să apară intrarea în peșteră, dar aceasta este ascunsă până în ultimul moment de vegetație și de o cotitură abilă a drumului.
În față, maiestuoasă ca o poartă ce se deschide spre centrul Pământului și acompaniată de un pârâu ce țâșnește din adâncurile ei, intrarea de piatră a peșterii Devetàshka ne așteaptă. Aglomerația la care mă așteptam se pierde în imensitatea peșterii și toți părem niște biete furnici ce se agită zadarnic prin adăpostul unui uriaș. Intrarea este impresionantă având o înălțime de 30 de metri, iar antecamera peșterii este cea mai mare din Europa – înălțimea sa ajungând în unele zone la 100 de metri. Tavanul este perforat în câteva locuri, iar prin aceste imense ferestre naturale lumina soarelui desenează pe pământ umbre și lumini, în timp ce din scobiturile stâncilor chițăiturile coloniilor de lilieci se aud frecvent.

Cu greu ne desprindem de măreția peșterii, iar în drumul spre casă un indicator ne momește spre o altă lume de piatră – de data aceasta cioplită de mâna omului pentru a integra în sânul ei o mânăstire – Basarbovo.