TrekLens

După ploile care în ultimele zile au înecat munții, cerul senin al dimineții se simte ca un bilet câștigător la loterie. Micul dejun ar rămâne neconsumat dacă Misha, una dintre gazdele kârgâze, nu ar trage de mine aproape la propriu să mai întârzii cu un sfert de oră plecarea. În frigul care a lăsat cu brumă pe ele cele câteva smocuri de iarbă împrăștiate printre iurte, ceaiul fierbinte este un adevărat balsam, iar ouăle ochiuri și crenvurstul prăjit ce nu a văzut carne în toată familia lui, suplimentate de niște dulciuri aveau să prindă chiar bine pe lungul traseu de astăzi.

După tatonările din ziua precedentă în care am fost în ambele dăți întors din drum de ploaie, dimineața asta pare mai mult decât promițătoare. De fapt, este pur și simplu perfectă. Conul de umbră în care stă urcușul se scurtează cu fiecare minut în care se înalță soarele pe firmament, însă în ciuda bolovanilor enormi care secondează apele învolburate ale râului Kurgak Tor, urcușul este nesperat de ușor, chiar dacă poteca se pierde uneori printre bolovani. Vuietul apelor este singurul marcaj și cel mai sigur – cât mai aproape de râul care puțin mai sus se transformă în câteva cascade. În spate se deschide întreaga vale prin care a șerpuit poteca de ieri.

Pe nemții care plecaseră la scurt timp după răsărit îi ajung din urmă pe ultima urcare și se reiterează complimentul primit în seara precedentă în tabără: you are not walking, but flying. Aripile nu mi-au crescut încă, însă altitudinea de peste 3500m nu mă afectează deloc – poate sunt rudă cu Johnnie Walker și împărtășim aceeași mantră, keep walking.

Lacul Ala-Köl apare brusc, ca o revelație. O oglindă glaciară de un turcoaz imposibil ce frizează smaraldul, aflat la 3520m altitudine, întinsă între piscuri reci ce-și oglindesc ghețarii și stâncile pe toată lungimea sa de peste 2.8km. Apa sa este atât de limpede încât pare că vezi adâncimile întunecate ale pământului. Aici, sub cerul nemărginit, simți că timpul nu te poate atinge, iar în minte îmi vin cuvintele lui Blaga – “oprește Doamne ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”. Poate că timpul dacă nu s-a oprit, măcar a încetinit.

Nu sunt adeptul statului prea mult locului, însă lacul este perfect, iar vremea îi oglindește perfecțiunea – cum să nu te lași sedus de un asemenea loc?! De-a lungul malului său nordic, poteca și-a găsit loc printre vizuini de marmotă care săgetează în labirintul lor subteran, doar pentru a se ivi ceva mai sus sau undeva aiurea prin peisaj. Sunt atât de multe fluierături încât am acum certitudinea că știu cum se simte o blondă sexy când trece prin fața unui șantier. Diferența este ca nu sunt blondă, iar marmotele sunt cu siguranță mai simpatice ca toți Doreii cu glume de autobază.

Ca într-un carusel cu urcușuri și coborâșuri, poteca se îndreaptă spre colțul estic de unde urcușul își începe cățărarea abruptă spre pasul Ala-Köl. Din colțul acesta al lacului se zărește și albul neguros al ghețarului Takyr Mor ale cărui ghețuri topite alimentează lacul de smarald. De la peste 3900m altitudine, din pas, se zăresc cât poți cuprinde cu privirea, doar munți. O sălbăticie absolută, cu vârfuri de peste 5000m – Tien Shanul în cea mai bună formă a sa.

Panta nordică a muntelui este aproape verticală, iar pe unde își face vara loc poteca, acum tronează o cornișă umedă ce abia așteaptă să o ia la vale. La câteva zeci de metri distanță, zăpada este ceva mai topită și niște urme de pași marchează locul de coborâre. Grohotișul fin se amestecă cu zăpada, iar coborârea pantei cu o înclinație aproape verticală este o combinație de schi cu alunecare mai mult sau mai puțin controlată. Cu toate acestea, zăpada asta umedă și grea face coborârea mult mai ușoară decât ar putea fi în lipsa ei. La baza peretelui de stâncă poteca revine la sentimente mai bune și începe șerpuirea spre altitudini ceva mai prietenoase, unde iarba își face din nou apariția. Câteva tabere de iurte au început să apară deja, semn că vara își întinde tentaculele și la înălțime.

Valea este întretăiată de potecile ce se scurg spre vale ca părțile unui evantai mototolit – nomazii ce și-au urcat caii spre înălțimi au ales fiecare o altă potecă. Toate duc însă în același loc, coborând în paralel cu apele înspumate ale râului Kel-Dike spre a se contopi undeva jos în vale cu cele alburii ale lui Arashan format din ghețurile topite a doi ghețari.

Apele înspumate ale lui Kel-Dike au rupt acum ceva ani podețul metalic construit probabil în perioada sovietică. De atunci nimeni nu l-a mai refăcut – la ce bun să îl refacă dacă kârgâzii oricum nu descalecă de pe cai, iar străinii care și-au plătit accesul în Parcul Național nu contează? Soluția este descălțatul și congelatul picioarelor în apa care este atât de rece încât mă mir că nu se scurge în cubulețe.

Piciorul de munte devine din ce în ce mai înclinat semn că în curând voi ajunge la confluența apelor. O turmă mare de vaci și viței paște liberă și nesupravegheată ca într-o reclamă la Milka – vaca mov lipsește însă, probabil se filmează o continuare a reclamei. Pădurea învăluie poteca ce coboară continuu, iar la confluența râurilor câțiva bușteni țin loc de podeț deasupra unor ape înspumate.

Câteva tabere de iurte și pensiuni cochete marchează civilizația din Altyn Arashan. În spate, trapezul aproape perfect al vârfului Palatka închide vertical valea cu peretele său abrupt pe care, nu știu cum dar zăpezile sale veșnice se încăpățânează să se agațe. Niște picături și tunete îndepărtate transmit câteva avertismente clare despre cum este vremea la înălțime.

Spre vale însă, poteca accidentată însoțește malul râului înspumat, conducând spre două izvoare calde amenajate sub forma unor ‘recipiente’ de piatră făcute de mâna omului. Jos textila, iar apa caldă ce miroase ușor a sulf îndepărtează praful și efortul drumului, într-un cadru natural și sălbatic. Între timp soarele ce de la o vreme se ascunsese în spatele unui plafon nehotărât de nori, a început din nou să ardă.

Unii consideră valea Altyn Arashan ca fiind cea mai frumoasă din întregul Kârgâzstan. Nu i-am văzut toate cotloanele ci doar câteva colțuri răsfirate, însă valea Karakol mi se pare a fi cu mult mai frumoasă și mai sălbatică. Evident, este o chestiune de gust personal și comparațiile de fapt nu își au sens – Altyn Arashan este oricum superbă. Drumul ce coboară spre civilizație urmează râul alburiu ce se avântă spre vale tunând pe și printre stânci, iar fiecare serpentină mă îndepărtează de trapezul înzăpezit al vârfului Palatka, până când în cele din urmă pădurile de conifere închid complet priveliștea. Singura constantă rămân apele înspumate.

Drumul este extrem de accidentat, iar singurele vehicule care și-au început deja du-te vino-ul prin vale cărând turiști, sunt o colecție de nemuritoare Lada sau UAZ-uri învechite, completate de camioane rusești, toate cu tracțiune integrală și cu tablele fluturând pe ele. Unora le lipsesc și numerele de înmatriculare – oricum pe aici prin păduri nu îi controlează nimeni. Poate de vină este pasiunea mea pentru biciclete, însă lăsând motorizatele deoparte, cred că cel mai bine poate fi explorată valea pe două roți completate de pedale. Liniștea nu ar mai fi tulburată de nimic altceva decât de tunetul apelor învolburate ale râului Arashan.