VIAȚĂ ȘI MOARTE PE MALUL GANGELUI

Este puțin trecut de ora 2 dimineața. Din somnul adânc în care căzusem, mă trezesc făcând cunoștință direct cu plafonul autobuzului, asta după ce ricoșez de unul din geamuri. Sunt unul dintre norocoși – un indian ce dormea întins pe bancheta din spate este aruncat în spațiul dintre scaune iar alții risipiți pe jos se țin de spate și se vaită. Prioritatea pentru șofer este să verifice starea mașinii și abia apoi să întrebe de sănătate victimele. Explicațiile sunt puține și cu greu aflu că motivul întregii tevaturi a fost întâlnirea cu o banală groapă. La cum s-a simțit este bine că nu ne-am rătăcit în ea. Nu este însă ceva ieșit din comun pe-aici așa că urmez și eu fatalismul localnicilor ce s-au culcat la loc.

Împreună cu Sam și John, un cuplu de englezi ce cutreieră India, luăm un tuk-tuk cam încăpățânat la orele astea ale dimineții. Mașinăria nu prea vrea să pornească așa că este împinsă, se trage de o manetă și zguduită din toate șuruburile se lasă înduplecată să ne ducă într-un final până în apropierea Gangelui.





Nu degeaba i se spune orașul spiritual al Indiei. Cu toate templele sale și cel puțin un sadhu la fiecare colţ de stradă, prin tot zgomotul răzbate o puternică senzaţie de liniște. Am impresia că orașul este de aceeași etate cu lumea însăși – la urma urmei, are aproape 3200 de ani.

Pe Manikarnika Ghat – principalul loc de ardere pe rug al morților, se lucrează non stop. Hindușii cred că malul vestic al râului Gange, la Varanasi, este cel mai sacru loc unde pot muri, iar unii vin aici pentru a-și încheia viața. Uneori durează ani de zile până la întâlnirea cu eternitatea.








Până la trei sute de oameni sunt incineraţi zilnic la Varanasi, pentru a-și elibera sufletele în căutarea eternității. Focul se spune că a fost menţinut aprins încă de la întemeierea orașului. Dacă vor muri aici, vor rupe ciclul reîncarnărilor și vor atinge Nirvana. Dar, pentru asta, corpul ce ţine captiv sufletul trebuie incinerat.

Pe lângă curioșii veniţi să asiste, bărbaţii din familiile decedaţilor îi însoţesc pe ultimul drum, împărţind locul și așa limitat de atâtea ruguri și stive de lemne, cu vaci ce caută prin cenușă, capre plictisite și vreun ocazional căţel.

În cântece, corpurile sunt coborâte pe scări spre râu, îmbrăcate în funcție de sex în diverse culori, apoi spălate în Gange pentru purificare. Cei ce ating morţii sunt o subcastă – Doms, a celei mai de jos caste – ‘cei de neatins’. Se crede că moartea este contagioasă.







Atmosfera nu este una de jale, așa cum te-ai aștepta ci una în care rudele râd sau socializează. Unii își fac poză cu decedatul ce trebuie ars în primele 24 de ore de la moarte. Pentru ei, corpul este doar un loc pentru ţinut sufletul. Învelișul însă îmbătrânește și trebuie schimbat – cam ca hainele vechi. Sufletul este mereu tânăr iar moartea acceptată și înțeleasă ca o etapă inevitabilă.

Femeile din familia decedatului sunt ținute departe pentru a nu distruge atmosfera prin emoțiile ce poate nu vor putea fi ținute în frâu. După o ultimă scufundare ritualică în Gange, corpul este lăsat să se usuce pe mal pentru câteva ore. Uneori, o vacă mai pofticioasă mănâncă din florile ce-i acoperă trupul.

Diferențierea pe caste se face chiar și după moarte, locurile de ardere pentru cele patru caste principale fiind diferite, iar paturile de metal doar pentru cei mai nobili dintre ei.









De la ardere sunt totuși exceptate câteva grupuri: sadhu – acei oamenii sfinţi încă din timpul vieții și copiii sub doi ani sunt fără de păcate. De asemenea, femeilor gravide le sunt iertate păcatele, purtătoare cum sunt ale unei noi vieți. Criminalii și sinucigașii sunt în celălalt talger al balanței – ei au păcate prea grele pentru a putea fi purificate prin foc. Toţi aceștia sunt îngropaţi.

După ardere, cenușa și resturile nearse – în cazul în care familia a fost prea săracă pentru a-și permite toate cele 300kg de lemn, sunt puse în niște coșuri și cu ajutorul unei lungi prăjini sunt dăruite Gangelui. Același Gange în care lumea se îmbăiază, își spală rufele sau din care beau. E bună la sănătate.

Cu toate aceste ruguri te-ai aștepta la un miros înspăimântător, dar nu este deloc așa – praful de santal cu care este acoperit corpul și untul cu care este uns la îmbălsămare își fac treaba pe deplin. Miroase doar a lemn ars. Un lemn chiar parfumat – lemn de mango și bambus în general. Santalul este rezervat doar celor foarte bogaţi.








Departe de malul apei, nebunia de bazar a orașului este fără seamăn. La fel și aerul. Ziceam de atmosfera din Delhi că este irespirabilă? Dacă știam ce mă așteaptă aici, apreciam altfel aerul de-acolo.



Seara aduce spectaculosul aarti pe treptele ce coboară spre apă. Un ritual al focului oferit ca ofrandă Mamei Ganga – zeița râului. Cu ochii pierduți peste întinderea lichidă, în sunete de clopote lămpile purtătoare de foc sunt rotite în rugăciuni cântate de pandiți – preoții hinduși. Prin foc, lămpile împrumută puterea zeiței și mâinile încununate deasupra lor preiau binecuvântarea oferind-o miilor de credincioși. Râul se luminează cu sute de diya – flori și lumânări ce duc încet spre marea cea mare, dorințe și speranțe.












Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *