URAGANUL MATTHEW ȘI ESPERANZA DIN BARACOA

Drumul spre est, printre munţi și peste câmpuri de trestie de zahăr, duce la doi pași de infama închisoare – loc de înfrânt voinţa umană. Guantánamo este doar un biet târg de capăt de ţară. Mai departe spre Baracoa, printre munţi și o mare caraibean de frumoasă, verdele și albastrul se amestecă nebunește în acele nuanțe de cărți poștale. Plaje mici și pustii ar face acest drum interminabil dacă aș fi pe propriile-mi roți. Ce fac însă două autobuze Viazul când se întâlnesc? Blochează strada pentru ca șoferii să se îmbrățișeze, să depene amintiri și să transfere dintr-o cală de autocar în alta, un porc viu legat într-o pătură. Nimic extraordinar.


Urmează impresionantul “La Farola”, un drum post-revoluționar croit peste munţii Sierra del Purial, aruncat peste râuri înspumate și hăuri tulburătoare, pante abrupte pe care motorul trage greu și ace de păr lipsite de vizibilitate, prin care abia au loc două autoturisme. Vegetația pitică de pe malul mării s-a transformat acum în păduri luxuriante ce îmbracă versanții abrupți. În pasul cel mai înalt, oprim pentru ca motorul să se mai răcească. La plecare o defecțiune ne mai ține în loc o vreme, dar cu două sârme, un pasager mai priceput și un “Doamne-ajută” pornim spre vale, sperând că frânele nu-și vor lua și ele concediu.





Economia este exclusiv agrară aici în munți, iar asta se vede până și în produsele vândute pe marginea drumului. Printre banane și guave, atrag atenția cucuruchos – cornete din frunză de palmier umplute cu o pastă din nucă de cocos, trestie de zahăr și cacao. Delicatesă locală.


La coborâre vegetația se schimbă radical. Mai bine spus verticalitatea ei, căci ce a rămas în urma trecerii uraganului Matthew este o priveliște dezolantă. În Baracoa, pe Malecón – promenada de pe malul mării, se văd din plin urmele lăsate de trecerea uraganului. Casele, cu saci de nisip pe tabla ce ține loc de acoperiș, au ferestrele sparte și porțiuni de acoperiș smulse. Orașul încă își revine iar oficialitățile patrulează.




Casele din lemn înșirate pe străzi înguste trădează vechimea localității și îi aduc un farmec aparte. Sub invazia spaniolă, Baracoa a devenit prima capitală a insulei. Ca peste tot în Cuba, viața se desfășoară pe străzi: un mulatru cu dreadlocks vinde fasole și alte legume dintr-o roabă iar altul își caută clienții plimbând căruciorul cu fructe prin oraș. Nu lipsesc micile standuri cu sucuri din fructe proaspăt stoarse, vândute la preț de nimic, sau chioșcurile cu pizza în a cărui umbră se înghesuie un grup de tineri îmbrăcați de petrecere. Nu știu dacă este aerul de capăt de lume sau doar lipsa smogului omniprezent în marile orașe, dar culorile par mai vii aici, mai saturate.













Dinspre interiorul insulei, Rio Miel – cursul de apă ce ne-a însoţit mare parte din drumul tăiat prin munţi, își găsește aici tihna la vărsarea în mare. Între delta râului și Marea Caraibilor, nisipul negru de pe Playa Baracoa arde tălpile. Acolo unde înainte de uraganul Matthew era podul, se mai zăresc ieșind din apă doar câteva cioturi iar traversarea se face cu mica barcă pe a cărei pupă se vede inscripția “Esperanza”.
La tropice magia apusului este intensă dar scurtă. Departe, într-o lumină ireală se înalță El Yunque – muntele vizibil de pe aproape fiecare străduță din Baracoa.













Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *