UN CEAI CU AROMĂ DE DEȘERT

Scăpați din frumoasa strânsoare de piatră a Siq-ului, salutăm cu o privire Al-Khazneh ce se răsfață în razele roșcate ale dimineții, iar o cămilă întoarce curioasă capul urmărindu-ne cu privirea și neștiind motivul grabei noastre. Astrul incandescent nu s-a ridicat încă deasupra pereților de piatră iar noi ne strecurăm în umbra acestora pentru a ne bucura cât mai mult de răcoarea dimineții, căci drumul spre îndepărtata Ad-Deir este lung. Nu ajungem însă prea departe și căldura razelor aurii ne încetinește avântul obligându-ne să imităm mișcările lente ale beduinilor.

O potecă săpată în munte ne fură pașii făcându-ne să ne îndepărtăm de drumul principal iar un beduin animat de apariția noastră ne confirmă că suntem pe drumul bun dar mult mai ocolit, ce ajunge la destinația dorită de noi abia… a doua zi. Chiar dacă ni se pare o alternativă tentantă nu avem timpul necesar, însă plimbarea până aici a meritat pe deplin căci sub noi se deschide un canion adânc și plin de peșteri ce până nu demult erau locuite.


Sub soarele ce arde necruțător cele câteva tufe devastate de o turmă de capre, luăm la pas un șir lung de trepte săpate în stânca roșiatică. Câțiva beduini ne îndeamnă timid să cumpărăm suveniruri, iar unei invitații la ceai dăm curs bucuroși. La umbra cortului, înconjurați de șaluri sorbim ceaiul fierbinte și dulce ce poartă în el aroma deșertului și a poveștilor arabe.



În serpentine dese, poteca coboară din înălțimea locului de sacrificiu până la baza impunătoarei Ad-Deir. Ne ferim să ne întoarcem imediat spre ea pentru a nu-i știrbi din frumusețe printr-o priveliște mai puțin demnă de măreția sa. Abia după mai multe zeci de metri îndrăznim să ne întoarcem și rămânem împietriți precum legendara soție a lui Lot la arderea Sodomei și a Gomorei. Răsărind din stâncă și înconjurată de un peisaj ce nu pare că s-ar fi schimbat mult de la ultima glaciaţiune, Mânăstirea este mai impresionantă decât Comoara, chiar dacă este mai austeră în detalii. Cei câțiva turiști rătăciți prin zonă ne ajută să ne dăm seama de imensitatea monumentului.




La câteva sute de metri, un punct de belvedere promite cea mai frumoasă panoramă din lume. Gusturile sunt cu siguranță subiective, însă cert este că peisajul ni s-a sculptat în suflet: Wadi Araba se întinde la picioarele noastre iar în zare râul Iordan străbate pustiul despărțind Iordania de vecinul Israel. Un nomad ne invită la un ceai dulce și fierbinte cerând la schimb doar poveștile și compania noastră.




Lăsăm în urmă celebra Petra pentru a face o vizită mult mai puțin cunoscutei Siq al-Barid – Little Petra, așa cum este ea cunoscută în lumea anglofonă. Șoseaua se încolăcește în suișuri și coborâșuri fără sfârșit la marginea deșertului, iar la capătul drumului asfaltul lasă loc nisipului roșiatic, transformându-se într-o potecă ce străbate un mic canion. Suntem singurii vizitatori, sub un cer de culoarea cernelii, iar liniștea este copleșitoare. Trecem pe lângă câteva morminte și locuințe săpate în stâncă, una din ele având pictată pe tavan o frumoasă frescă din vremuri străvechi.





Dincolo de o fisură adâncă, pustiul se deschide ca un tărâm secret presărat cu arbuști și copaci. Cu pași mici ne îndreptăm spre ieșirea din vechiul oraș nabateean, melancolia cuprinzându-ne încă înainte de a părăsi austerul tărâm al Petrei pentru a ne îndrepta spre un alt deșert…







4 thoughts on “UN CEAI CU AROMĂ DE DEȘERT

  1. Ma bucura mult pozele tale atat de frumoase, imi rascolesc amintirile cu mare incantare. Iti doresc sa calatoresti mult, sa faci poze minunate si sa scrii, pentruca creezi si transmiti din atmosfera locului.

Leave a Reply to Dorina Danila Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *