SPRE POARTA MOLDOVEI

Am plecat să ascult liniștea. Este paradoxal, dar în timp ce motorul își toarce turațiile și înghite kilometri, în cască se face liniște și vuietul neostoit al orașului încetează. Gândurile devin distincte și clare.

Plictisitorul drum spre Ploiești este unul din birurile pe care trebuie să le plătesc pentru a mă bucura de libertatea celor două roți, dar dincolo de Vălenii de Munte intru pe un teritoriu necartografiat pe propria-mi hartă. Este o șosea cu sute de curbe ce străbate satele molcome ale Subcarpaților, un drum folosit și de turme în lunga lor transhumanță. Pâraiele sunt încărcate cu miros de primăvară.




Hainele reînnoite ale pădurilor ce coboară spre lacul Siriu învelesc drumul parcurs cu câțiva ani în urmă. Totuși ceva s-a schimbat – să fie numărul de vile trase la xeroxul prostului gust și înșirate agresiv pe marginea drumului? Sau poate albina ce-și face loc în mânecă și provoacă o oprire de urgență și un dans extrem de interesant pentru ocazionalii șoferi?









Dincolo de Întorsura Buzăului duc o luptă de convingere cu Misha ce refuză să mă ducă pe drumul zărit pe hartă. De, GPS cu personalitate! Într-un târziu cedează și îmi desenează ruta. Aveam să înțeleg puțin mai târziu motivele, când asfaltul perfect lasă brusc locul unui drum forestier ce se strică cu fiecare kilometru parcurs. Înghit în sec. Eu am vrut pe-aici, și dacă GPS-ul ar avea glas probabil mi-ar replica ‘ți-am zis, dar tu Batman, Batman…’. Întâlnirea cu un căruțaș vine cu încurajări că ar mai fi doar nouă serpentine, dar nu suflă nimic de agresivitatea pantelor și că starea lor s-ar preta mai bine la gabaritul unei biciclete. Ce-i pasă lui – are patru roți și caii știu drumul.

Linia asfaltului se vede ca o fata morgana la câteva sute de metri iar pietrișul devine un drum decent, cu gropi mioritice și maidanezi cărora li se pare neașteptat de atrăgătoare ciudățenia verde ce mototolește kilometri sub roți. Sau poate vor să facă jogging și n-au cu cine. Curbele largi prevestesc joaca drumului prin tunelul de vegetație ce-l formează pădurile munților Vrancei. Privite de sus, prin cele câteva puncte de belvedere, coroanele copacilor par valurile unei mări nepământene.





Din Transilvania ies la poarta Moldovei și zecile de câmpuri aurii de rapiță îmi confirmă acest lucru – am intrat în vasta Câmpie Română deasupra căreia se întinde grabnic furtuna.

2 thoughts on “SPRE POARTA MOLDOVEI

  1. „Verde crud, verde crud,
    Mugur alb și roz și pur
    Vis de-albastru și azur,
    Te mai vad, te mai aud!”
    … da, pe cărări mai rar umblate alergai liber ca pasărea cerului în armonie perfectă cu atmosfera bacoviană! … și ne-ai făcut părtași și pe noi prin pozele tale!

Leave a Reply to mirela16 Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *