PIEȚE TRIBALE AFRICANE ȘI AVENTURI ÎN INIMA SAVANEI

Pe drumul spre Alduba este o întreagă migrație de vite, capre și oi, mânate de reprezentanți ai diverselor triburi ce populează sudul Etiopiei. Banna, Erbore, Tsemay, Karo sau Hamer vin pe jos uneori și de la douăzeci de kilometri depărtare cărând lemne de foc, paie, găini sau ce îi prisosește fiecăruia prin gospodărie, pentru a le vinde contra unor sume derizorii dacă am compara cu puterea de cumpărare chiar și a unui est-european.











La piața în aer liber este vânzoleală, negocieri, propuneri și râsete – căci fără ele comerțul pur și simplu nu ar avea haz. Cu figuri aspre și fără a schița vreun zâmbet, bărbații cară fiecare câte un scăunel minuscul sculptat din lemn pe care să aștepte finalizarea vânzării. Spre deosebire de femei, la ei negocierile sunt scurte și foarte serioase, iar statutul nu le permite să șadă în țărână.











În satele tribului Banna, familiile își construiesc casele la aproape jumătate de kilometru depărtare una de cealaltă, pentru ca fiecare să aibă loc pentru țarcurile de vite și oi, dar și pentru agricultură. În plus, aflați la o așa distanță, vecinii rar te pot deranja.






Am ajuns la ei pe un drum de pământ roșiatic, ghidat de Freo – interpretul ce îmi este și șofer. Suntem primiți ca niște vechi prieteni și de bun venit un vas cu apă se pune pe focul ce arde neîntrerupt în curte. Este pentru cafea – un lichid de o consistență, o culoare și un gust aparte, făcută din frunzele tinere și boabele arbustului binecunoscut. “Ceașca” este un recipient lemnos de mărimea unui castron. Prin minte îmi trec fulgerând toate motivele medicale și farmacologice pentru care ar fi bine să mă abțin, însă curiozitatea învinge. Regrete nu au existat.






Mesele aici sunt prilej de amuzament și uimire deopotrivă. Uimire din partea celor ce prepară mâncarea, că un faranji se comportă precum unul de-al lor și își folosește mâna pentru a mânca, iar mai presus de toate consumă carne. Porțiile sunt mari însă, așa că pe familia din tribul Banna ce ne privește amuzată o invităm să ia parte la ospățul nostru. Cu piei în jurul șoldurilor și brățări colorate pe pielea de tăciune, sunt o priveliște aparte.







Sudul Etiopiei este incredibil de curat. Se refolosește totul și gunoaie rar se întâlnesc. Este atât de departe de orice urmă de civilizație încât dacă aici ar exista un aeroport internațional de pe care să decolezi spre o țară europeană, șocul cultural ar fi poate chiar mai mare decât parașutarea forțată în inima savanei.




Investițiile chinezești în Africa sunt masive – se asfaltează prost însă, iar drumul se păstrează în starea finală pentru doi sau maxim trei ani după care încep lucrările de reparații efectuate tot de ei: cârpeală cu pietriș tasat dar neacoperit cu nimic, care în mai puțin de un an se transformă într-un drum și mai prost. Când vine sezonul ploios totul este spălat și pământul roșiatic apare la loc ca prin minune. Guvernul le-a comisionat aceste proiecte iar mulțumită corupției locale și a celei din companiile chinezești, treaba merge mai departe iar aleșii se îmbogățesc pe spinarea celor mulți. Tot parte a acestor înțelegeri s-au comisionat locuri pentru construirea de fabrici prin distrugerea terenurilor de pășunat, localnicii fiind angajați în ele dar plătiți pe bani extrem de puțini – un mod de a distruge modul actual de viață al triburilor și a le spori dependența de bani. Eternul divide et impera.




Praful fin și roșiatic al pământului african este baza a tot pe aici și imposibil de ignorat. Îl respiri cu fiecare inspirație și devii parte a continentului negru. Copii trimiși să păzească vitele aleargă după mașină pe drumul de pământ făcându-ne cu mâna și strigând Highland, Highland! – numele primei sticle de apă potabilă fabricată în Etiopia, cerându-ne astfel sticlele goale pe care să le recicleze în gospodării. Praful se ridică de sub tălpile lor, aducându-mi aminte de verile fierbinți din satele Bărăganului.


Tribul Hamer este unul dintre cele mai fotogenice și nu este deloc lipsit de obiceiuri aparte, deși se mai înrudește cu vreo alte trei triburi din zonă.

Bărbații sunt circumciși ca parte a maturizării lor iar uneori, deși legea interzice această practică, și femeile au parte de acest tratament. Legile sunt însă departe de ritualurile și ceremoniile tribale, iar motivele pentru care se perpetuează această practică, sunt acelea că se crede că femeile vor fi mai supuse dacă sunt circumcise, vor lucra mai cu spor la câmp și nu vor fugi cu alți bărbați.

Pentru a dovedi că sunt maturi și capabili să își îngrijească viitoarea familie, bărbații tribului Hamer trec printr-un ritual de sărit peste tauri. Animalele sunt aliniate unul lângă celălalt iar bărbații tribului îi țin de cozi și de coarne pentru a sta nemișcați. Din fugă și gol pușcă, cel ce vrea să își dovedească bărbăția își ia avânt și sare pe primul taur, continuând să alerge pe ei, sare pe partea cealaltă și o ia de la capăt de încă două ori. În timpul acesta, femeile din familia sa își dovedesc susținerea prin sărituri pe loc și lăsându-se biciuite cu o nuia, procedeu ce le deschide răni adânci în locurile unde sunt atinse – viitoare cicatrici ce vor sta mărturie curajului lor.

Următoarea parte a ceremoniei are loc noaptea iar la dansul din jurul focului participă inițial doar bărbații. Femeile stau pe margine și, când zăresc un bărbat ce le este pe plac dansează împreună înmânându-i în același timp și un bețișor. Semnificația acestuia este o invitație în desiș unde are loc de cele mai multe ori primul act sexual al fetelor, virginele nefiind acceptate la căsătorie.

După căsătorie, și când averea sporește, soția își convinge bărbatul ca acesta să își mai ia o nevastă, cea nouă urmând să preia toate muncile gospodăriei. Procesul se repetă până la maxim patru soții.









Freo, ghidul prin care am reușit să am acces la scurte momente din viața triburilor, reușește să  găsească un loc unde se pare că o astfel de ceremonie de-a Hamerilor va avea loc. Mașina nu este însă o opțiune, drumul fiind prea rău chiar și pentru o Toyota 4×4 obișnuită cu potecile Africii. Alternativa sunt motocicletele localnicilor, iar cum Freo nu știe să conducă așa ceva îmi rămâne doar să îi pasez lui rucsacul meu și să îl iau ca pasager.

Cred că gândul îmi fugise la Amur – motocicleta ce ierna pe undeva prin România, căci la vederea utilajului prezentat de un mândru sătean aproape că mă pufnește râsul. O jucărie de motocicletă, cu roți subțiri de șosea, manșoane cu bumbi dintr-un plastic ce îți găurește palmele, frâna lipsă pe față și aproape ineficientă pe spate. Iar pentru ca imaginea să fie completă, pedala schimbătorului se apasă pentru a trece într-o treaptă superioară de viteză. Total pe dos, adică. În plus, pe aici nu s-a auzit de căști, iar off-road-ul în tricou este ceva la ordinea zilei. Bocancii sunt însă la locul lor. Măcar atât, că tot sunt 35°C sub soarele Ecuatorului.

Când ultima casă rămâne în urmă, râul ne așteaptă să îl traversăm. Prin vad desigur, cu apa împroșcând artistic în urma noastră, și tot cu un artistic aproape-răsturnat în râu când un mic banc de nisip a încercat să ne țină captivi. Pornirea la pedală în mijlocul râului se lasă tot cu stropi, însă ceva mai puțin artistici.

Bifurcația o ratăm nu mult după aceea, se dau niște telefoane și aflăm că drumul continuă… prin pădure. Da, da, poteca aia rămasă în stânga noastră. Sus pe ea și aventura continuă prin savană. Cât este pământ se conduce plăcut chiar și în ciuda denivelărilor și a ierburilor ce răsar în fața roții, dar când nisipul adânc apare de nicăieri jucăria pe două roți patinează în încăpățânarea ei de a ne arunca din spinare. Ne ținem însă bine și reconsiderăm abordarea, iar pentru ca aventura să fie și mai completă, poteca ne coboară în albia secată a râului, plină de nisip fin. Urmează programul de patinaj artistic cu palme în care s-au înfipt adânc manșoanele cu bumbi de plastic, în încercarea de a evita tumbele.

Din albia primului râu ieșirea este însă prea abruptă, iar roata se învârte în gol când rămânem suspendați în malul nisipos. Împingem și tragem degeaba, soluția finală venind printr-un hei-rup cu ridicare de la sol prin forța brațelor, doar pentru a coborî în câteva minute în albia secată a celui de-al doilea râu ce după câțiva kilometri se oprește brusc într-o stâncă mare.


Facem cale întoarsă – este clar că habar nu avem pe unde trebuie să continuăm. Și totuși pierduți nu suntem – știm exact unde ne aflăm: în albia secată a râului. Semnal la telefon nu există așa că tot ce ne rămâne de făcut este să ne întoarcem. Prin albia cu nisip fin distanță prea mare nu reușim să parcurgem, accelerația devenind deodată inertă. Bănuim un cablu rupt dar degeaba îi urmărim parcursul. Unelte să îl reparăm nu avem.

Timpul trece, semnalul GSM lipsește în continuare, iar un bărbat din tribul Banna se ivește ca din pământ. Suntem probabil distracția zilei. Soarele deja se joacă de-a apusul, iar cu noaptea în savană nu-i de glumă, așa că ne invită fără fasoane să dormim la el în colibă.

Știți ce este însă norocul? Să fii în mijlocul savanei, fără semnal la telefon și cu motocicleta stricată, iar de undeva de nicăieri să apară o altă motoretă cu cineva care îți rezolvă problema în zece minute.
De undeva din neverosimila direcție din care am venit noi, se ivește o altă motocicletă cu un sătean căreia nici nu apucăm să îi povestim întreaga problemă că se și apucă de reparație. Cu sculele potrivite – două leviere, un patent și lumina lanternei unui telefon, reușește să așeze cablul în lăcașul potrivit și zâmbind fericit dispare în noapte de-a lungul albiei de râu, nebăgând parcă în seamă nisipul fin.

În lumina slabă a farului (măcar funcționează), trecuți de albiile secate ale râurilor, porțiunile de pădure sunt pline de fantomatice apariții – oameni ai tribului Banna ce își interesecteaza drumul cu al nostru – ei nu au nevoie de lumini noaptea în savana pe care o cunosc ca pe propria lor colibă. Drumul de pietriș bătut este apariția binecuvântată din noapte, permițându-ne să gonim pe el spre satul în care vom înopta, cu o ultimă traversare pe întuneric a râului.


One thought on “PIEȚE TRIBALE AFRICANE ȘI AVENTURI ÎN INIMA SAVANEI

Leave a Reply to alex Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *