TrekLens

În mintea mea sosise deja vara, iar parazăpezile au rămas uitate să țină companie bocancilor grei de iarnă. Frânturi de culmi întrezărite la orizont povestesc însă de un alt anotimp. Este încă iarnă pe sus.

În Pasul Bratocea, locul pe unde trupele române se scurgeau din Muntenia în Transilvania, nici vorbă de anotimpul alb însă. Drumul forestier ce duce spre releul întrezărit ceva mai sus, este aproape reconfortant. Cerul albastru și căldura plăcută îndeamnă mai degrabă la lene decât la mers. La releu drumul își piede însă din magie în favoarea unei poteci. Cum să nu preferi covorul de brândușe și peticele de zăpadă ca modalitate de a câștiga altitudine?!

Este unul dintre ultimele trasee ce mi-au rămas restante prin Ciucaș. Trăiam cumva cu impresia că urcarea va fi ceva mai muncită și panta mai abruptă – cel puțin harta așa mă minte. Cheful de mers și compania plăcută au comprimat însă distanțele. Cert este că peticele de zăpadă sunt scurte și rare, dar și adânci – căci nu de puţine ori ne scufundăm până dincolo de genunchi în zăpada înmuiată.

Câteva traversări ce iarna ar putea fi periculoase prin conurile de avalanșă ce tind să se formeze mai la vale, sunt acum aproape amuzante. Grija nu este că am putea aluneca ci că zăpada înmuiată se surpă sub pașii noștri și ne trezim cu poteca la nivelul genunchilor.

Pe nesimțite ajungem în faţa sfinxului Bratocei. Suntem ca și ajunși pe vârful vizitat de prea multe ori pentru a mai constitui vreo noutate. Preferăm un dâmb mai înalt unde inaugurăm restaurantul cu autoservire din rucsac, în plin soare și adăpostiți de vântul ce ar vrea să ne aducă aminte că nu-i chiar vară.