ODISEE BALCANICĂ

Deschid ușa cortului și aerul răcoros al dimineții umple spațiul apartamentului de un milion de stele. Odată cu discul soarelui, în aerul înmiresmat de parfumul pământului reavăn filtrat prin iarba înrourată, se înalță de peste tot pe jumătate adormit, zumzetul insectelor.

Din parcarea unde cu o seară înainte resuscitam bidiviul, o potecă coboară spre baza impunătorului arc de piatră ce constituie una din cele două intrări ale peșterii Prohodna. Luminată natural de impunătoarele intrări și de cele două incredibil de asemănătoare ferestre sub formă de migdală deschise în tavanul ei, peștera este de fapt un enorm pod natural, deasupra ei tranzitând șoseaua. Situate una în apropierea celeilalte și datorită formei lor, cele două deschideri de piatră dau impresia că cerul îți urmărește fiecare mișcare. Mulțumită orei matinale sunt singurul vizitator, iar tăcerea peșterii este tulburată doar de țipetele păsărilor amestecate cu chițăiturile liliecilor. Mă pierd printre steiurile de piatră înalte de câteva etaje. Două corzi de escaladă stau ancorate în peretele de piatră și în comparație cu restul peisajului par niște biete fire de păr.










După nu mai mult de 260 de metri, deschiderea peșterii capătă noi dimensiuni prin portalul de ieșire înalt de 45 de metri – cea mai mare deschidere din Bulgaria. Dincolo de ea, o potecă se pierde prin pădurea semi-sălbatică spre Societatea Națională de Speologie Peter Tranteev.







Îl regăsesc pe Amur uscat complet de roua nopții, dar pentru că neprevăzutul și-a băgat coada în planurile mele, aventura începe de la prima cheie: bateria este descărcată. Câțiva bulgari se învârt în zonă organizând ceva festival de vânătoare. Cabluri nu au, dar se apucă să dea telefoane și aflu și laitmotivul zilei: “moment!” Așteptăm, că vine cineva.

Cineva se dovedește a fi cunoștința de aseară, Ivan, care apare după vreo jumătate de oră trăgând mașina lângă motocicletă. A venit pregătit cu cabluri și în momentul în care le montează observ cu coada ochiului o imagine ce îmi crește nivelul de adrenalină mai repede decât scânteia provocată de cablurile inversate. Îi explic unui Ivan zâmbitor că a pus cablurile invers dar nimic nu pare să îi tulbure fericirea și tot vrea să încercăm.

Pe un fundal de fum de grătar, zeci de câini de vânătoare și agitație balcanică, șirul de evenimente ce a urmat pare desprins dintr-un scenariu de Kusturica. Să-l lăsăm deci să se precipte: verificarea siguranțelor nu arată nici o victimă așa că un alt bulgar chemat de Ivan mă repede cu mașina vreo zece kilometri până în cel mai apropiat orășel, unde reușim să găsim o baterie nouă pentru motocicletă. Înapoi la locul faptei, printre nenumărați câini doritori de ronțăit baterii, schimb acumulatorul. Degeaba. Întreb în stânga și în dreapta de un “mekhanichen” și de o “platform”. Nimic. Incantații nu știu așa că mai verific o dată siguranțele și stresez niște bulgari ce mă priveau curioși în timp ce molfăiau o friptură. Omniprezentul “moment!”, oamenii se consultă unul cu altul, vreo doi vin și inspectează și ei siguranțele, își dau cu părerea, unul dispare în mulțime după care se întorc la masă pentru un alt “moment” de așteptare. Mi se explică cu gesturi largi că o să vină o “platform” care mă va duce la “mekhanichen”.

După vreo 10 minute de copt în soare, apare o vechitură de dubiță condusă de un țigan la vreo 60 de ani, ce-mi face semn că el este “platform”. Mă uit la Amur, mă uit la dubiță, repet procedura vizuală de câteva ori și îi zic omului că nu încape. Insistă. Cică eu o să stau pe ea în spate și o țin dreaptă – sună a sinucidere asistată dar n-am de ales și accept. Apar încă vreo trei țigani tineri care pun biceps de la biceps și ridicăm animalul pe brațe și în dubiță. Nici nu se pune problema să încapă vertical, așa că o rezemăm de o anvelopă de mașină iar doi țigani o sprijină cu brațele. Scenă de film. La îndemnul țiganului bătrân, trec lângă el pe bancheta din față. Nici nu mă mai miră că pentru a porni hîrbul, înoadă două fire și dă scânteie cu ceva fier. Minune mare – mașina pornește și chiar reușim să ne mișcăm ușor spre oraș. Ne plimbăm în zadar pe la vreo 4 – 5 mecanici. Pauze la umbre și scărpinat în cap.

O idee ce se dovedește salvatoare își face loc – alte telefoane în țară și promisiuni de transport cu ceva tir care întâmplător este în zonă. Ajungem la benzinăria stabilită ca loc de întâlnire, iar țiganii mă întreabă de două ori înainte de a-l da pe Amur jos – “sigur te lăsăm aici?” Ne strângem mâinile și citesc pe fața lor bucuria de a mă fi ajutat. Bani nu vor.

Cele două camioane mult așteptate își fac apariția, mai este cooptat și un al treilea tirist și înainte de a se urca motocicleta în tir se trece la inspectat problema: se merge pe fire, se scot cabluri, se leagă altele, se dă curent, se face o punte directă la electromotor, se înlocuiește o siguranță și sunetul inconfundabil al unui V-Strom fericit umple spațiul strâmt dintre camioane.

Concluzia? De oameni buni să avem parte, căci ei sunt sarea pământului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *