replytocom=34107 APĂ ȘI FOC – BALANS PE DOUĂ CONTINENTE | TrekLens - Around the World

APĂ ȘI FOC – BALANS PE DOUĂ CONTINENTE

Fascinația pentru Islanda este una veche, adusă de exploratorii lui Jules Verne într-o epocă în care puteam doar să visez la vulcani clocotind de lavă, ghețari și călătorii spre centrul Pământului.

Precum eroii lui Jules Verne, nici noi nu ducem lipsă de aventuri: zboruri transatlantice întârziate cu o zi, bagaje rătăcite pe undeva prin Europa, un card blocat iar unele telefoane nu au roaming. Lipsa ultimelor tehnologii în materie de comunicații nu ne împiedică să ne regăsim precum în vechile timpuri, adunați din trei colțuri îndepărtate ale lumii, tocmai aici în centrul Reykjavikului.

Deși capitală, orașul pare doar un punct de tranzit – o rampă de lansare pentru călătorii adunați aici. Casele mici, de lemn, viu colorate și cu o arhitectură simplă, ne apar ca niște avanposturi croite nu pentru a înfrânge natura ci pentru a coexista cu ea. Singură, Hallgrimskirkja – biserica luterană atât de emblematică pentru oraș, cu fațada ei croită ca o imensă orgă, șochează prin designul original și imensitate.








Șoseaua traversează locuri din ce în ce mai pustii, afundându-se ușor spre centrul insulei. Peisajul are o ariditate de capăt de lume. O ploaie măruntă stropește insistent până se transformă în burniță. Pe dreapta Marea Groenlandei, pe stânga un câmp neregulat de iarbă presărat cu pietre și flori de un albastru ce pare ireal. Deasupra, un cer greu.







Peste un banal grilaj metalic, trecem de pe placa tectonică a Americii pe cea a Europei. Un indicator ne anunță timid existența acestei fisuri ca și cum ar fi un simplu capitol din atlasul geologic pe care îl reprezintă Islanda.

O potecă clară se strecoară cu greu printre mușchiul moale și buchețelele de flori pipernicite dar neverosimil de colorate. Fisura dintre plăcile tectonice se adâncește treptat, lățindu-se pe măsură ce coboară spre lacul Þingvallavatn. Privind în adâncurile Pământului, se simte forța emanată de frământările acestuia.











Izvoare cu apă fierbinte şiroiesc pe un pământ ruginiu ce mai eliberează din presiunea subterană prin perdelele de aburi calzi. Din mai multe guri de aerisire, apa bolboroseşte aducându-ne aminte că suntem în împărăția vulcanilor. Neanunțat de nimic, jetul de apă al gheizerului Strokkur spintecă aerul înălțându-se până la 25-30 de metri înălțime, după care, calmat de recenta izbucnire, își adună parcă rușinat apele. De sus, zona gheizerelor arată ca un ținut al dinozaurilor.








Anunțat încă de departe de coloanele albe ce se înalță peste el, râul Hvítá se prăvălește nebunește într-o cădere al cărei final pare a fi undeva în adâncurile scoarței pământului. Iluzia optică se destramă la apropierea de perdeaua fină de apă ridicată continuu de cascada Gullfoss. Forța apei ne lasă pe toți muți și pentru câteva momente rămânem să o contemplăm în tăcere. Ploaia ce ne-a însoțit până aici, se amestecă pătimaș în stropii cascadei într-o ceață umedă ce are efectul unei ploi torențiale.





Pe drumuri secundare ne îndepărtăm tot mai mult de civilizație, în căutarea puțin cunoscutei cascade Háifoss. Mașinile sunt rare – nu am mai văzut una de cel puțin o oră, iar peisajul începe să semene tot mai mult cu unul post-apocaliptic, mulțumită proximității vulcanului Hekla. Misha este singurul care știe direcția, însă ca orice GPS care se respectă nu ne divulgă și starea drumului. La un ultim avanpost al civilizației – o cabană, suntem încurajați să continuăm, însă drumul se strică cu fiecare metru parcurs. Încărcați cu regrete, renunțăm cât încă mai avem loc să întoarcem mașina.

Pustietatea care ne înconjoară nu o putem cuantifica. Cu excepția șoselei, privirea nu se mai împiedică de nici un element antropic. Spațiile sunt atât de vaste încât până și șoseaua pare doar o biată potecă. Sălbăticia locurilor ne face să ne simțim nu stăpâni ai naturii ci vremelnici musafiri.


Corturile le așternem în apropiere de Seljalandsfoss, una din multele cascade ale Islandei asigurându-ne peisajul. Este trecut de mult de miezul nopții și lumina soarelui ce se încăpățânează să apună se amestecă cu ploaia ce cade insistent pe supratenta cortului.



 

One thought on “APĂ ȘI FOC – BALANS PE DOUĂ CONTINENTE

  1. Ceata, nori, umiditate, dar florile au niste nuante atat de vesele… fac echilibru starii sufletesti!
    Superb, Marius!

Leave a Reply to Coculeana Savin Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *