TrekLens

Dintr-un sat ce abia se trezește, urcarea începe abrupt pe o încârligătură de poteci sălbatice și pline de noroi. Începuturile în forță au farmecul lor – te aduc în prezent și realizezi că brusc ești în mijlocul naturii. Când primele poieni și-au făcut loc dincolo de liziera pădurii, privirile se scurg spre cumpăna izvoarelor Crișului Alb și Arieșului, tocmai departe în munții Bihor, acolo unde calcarele Buceș-Vulcanului se înalță semeț.

Ca peste tot unde viața pastorală a dăinuit secole de-a rândul, muntele a fost presărat cu garduri ce nu îngrădesc accesul oamenilor ci doar al cirezilor de vite lăsate libere sau a hergheliilor de cai ce par prin statura și puterea lor desprinși din basmele cu zmei. Tropăituri grele dincolo de perdeaua de copaci sau apariții fugitive pe poteci – ei armăsarii acestor herghelii sunt aici păzitorii muntelui.

Din ce în ce mai aproape se vede fostul masiv Cetate – cel ce cândva domnea peste toate celelalte vârfuri ale munților Metaliferi, dar pe care exploatările miniere în căutarea prafului auriu l-au transformat într-o mare groapă. Răni adânci ce nu s-au cicatrizat în ultimii două mii de ani ci dimpotrivă, și care nu vor mai putea fi vindecate.

De sus de pe Piatra Corbului se zărește doar verdele scăldat în soare și presărat cu tăuri al Apusenilor, însă tot aici este și antecamera morții, căci la câteva zeci de pași natura se transformă într-o ruină. Galerii părăsite de mine, zone exploatate a căror refacere a fost promisă dar care cel mai probabil nu va fi niciodată finalizată și o Roșia Montană blocată undeva între nepăsarea statului, interesele marilor corporații și dorința unor organizații non-guvernamentale de a mai salva ce se mai poate din sufletul ei.

Dacă te abați cumva pe poteci ferite și nu dai cu ochii de dezastrul ecologic cauzat de nepăsare, ai putea crede că aceste meleaguri au rămas cumva neatinse de lăcomia omului și că doar vechile tradiții sunt urmate, deși aici până și apusul este unul sângeriu.