replytocom=36572 INCURSIUNE ÎN SUFLETUL BUCOVINEI DE NORD | TrekLens - Around the World

INCURSIUNE ÎN SUFLETUL BUCOVINEI DE NORD

Secolul XX a fost unul în care harta lumii a căpătat alte contururi, unele trase cu creionul în funcție de sfera de interes a marilor puteri. În 1939, la Moscova s-a semnat pactul ce avea să schimbe cursul istoriei multor familii din Estul Europei, Ribbentrop – Molotov. Imperiile își împărțiseră încă o dată teritorii ce nu le aparțineau și, din păcate, nu avea să fie ultima oară. În urma pactului, România a pierdut printre altele și ținutul Bucovinei de Nord – sate întregi și orașe au schimbat stăpânirea, limba și chiar și grafia alfabetului.

Harta mea se oprea în granița de Nord a României, iar dincolo de ea erau doar descrieri geografice și pagini din cărțile de istorie. Venise timpul să trec apele Siretului, și ce primă modalitate de a interacționa cu localnicii este mai bună ca autostopul?

De la Suceava și până în granița Siretului, dealurile sunt molcome precum graiul bucovinean, cu întorsături plăcute pe litere și cuvinte, iar doi șoferi își dovedesc bunătatea ținând să mă ducă până în fața grănicerului. Bilețele ștampilate și plimbate de la un oficial la altul doar pentru a vedea cum arată interiorul unor clădiri, dau de veste că birocrația fostului spațiu sovietic este încă în floare. Amabilitatea vameșului nu știu însă dacă trebuie să o pun pe seama vreunei directive pro-europene sau pe seama vreunei petreceri matinale ce l-a lăsat cu chef de bancuri și ochi cam sticloși.

La nici douăzeci de metri de barieră îmi încerc norocul. Vitaliy, șoferul dubiței ce a oprit imediat, vorbește tot românește dar cu un accent greu –  îmi spune că asta-i limba lui și a părinților săi și asta o vorbește chiar dacă altele sunt normele oficiale. Și dincoace de Siret tot Bucovina se întinde. Bucovina aceea mare din care s-a dăruit o parte Ucrainei printr-o simplă linie cu creionul pe harta învingătorilor. Așa se scrie istoria, dar sângele nu se transformă prea ușor în apă.

Schimb patru mașini până la Hotin – oamenii vor să mă ajute chiar dacă doar pentru câțiva kilometri. Vorbim tot românește deși rețelele celulare de multă vreme nu mai prind nici un fel de semnal românesc. Unii au rude de cealaltă parte a graniței iar pe alții i-au învățat părinții limba strămoșească.







Cetatea Hotin este unul din acele locuri despre care informaţiile sunt parcă ascunse și care cu atât mai mult te surprind. Sub zidurile de 40m înălțime și 6m grosime, râul Nistru se pierde între maluri părând un biet pârâiaș. Și totuși, de aici de sus se păzea ruta comercială dezvoltată pe râu. Cine deţinea cetatea, acela avea controlul râului și implicit al comerţului. Construită în secolul al XV-lea, abia două secole mai târziu avea să își dovedească cu adevărat rezistenţa când o armată mixtă polonezo-cazacă de puţin peste patruzeci de mii de oameni au reușit să înfrângă aproape un sfert de milion de soldaţi turci.









Legenda invincibilităţii cetăţii, ce a făcut un erou din Petro Sahaidachny – liderul cazacilor, a ținut însă doar un secol, căci tot turcii au fost cei ce în 1711 au înălțat aici steagul semilunei. Un alt secol mai târziu, armiile ruse priveau cuceritoare de pe metereze spre întreaga panoramă a râului. Începea o nouă epocă.









Am fost avertizat că doar până la Hotin se vorbește românește, aici fiind și granița istorică a României interbelice. Nu am însă timp să testez cele aflate, căci două cupluri de polonezi îmi fac loc să mă înghesui cu ei în mașină și vodca cu suc de portocale bine amestecată pe drumurile pline de cratere ale Ucrainei devine limbaj comun. Soarele nici măcar nu a ajuns în crucea cerului, însă pe-aici sunt alte obiceiuri.








Spre Podul Turcesc din Kamyanets-Podilsky, îţi vine să dai crezare legendei otomane ce povestește că, atunci când Sultanul Osman a văzut cetatea, cuprins de admiraţie a întrebat de numele constructorului. Cineva din propria-i oaste i-ar fi răspuns că însuși Allah a ridicat-o, iar sultanul retrăgându-și armatele ar fi răspuns ‘atunci doar Allah poate să o cucerească’.

Kamyanets-Podilsky este locul unde superlativele încep să își arate neputința în a descrie cu exactitate locurile. Situată pe o stâncă aproape izolată în canionul format de meandrele râului Smotrych, cetatea păstrează o sălbăticie și o autenticitate ce contrastează cu partea nouă a orașului – o moștenire socialist-sovietică inconfundabilă.








Construită iniţial din lemn prin secolul al X-lea, a fost fortificată cu piatră de inginerii militari italieni în secolul al XVI-lea. La confluenţa imperiilor, a fost pe rând stăpânită de Lituanieni, Polonezi, Otomani, Ruși, și chiar și de Germania nazistă ce a transformat orașul vechi într-un ghetou evreiesc unde și-au găsit sfârșitul cam 85 de mii de oameni. Statistici și istorie.

O curte vastă flancată de structuri medievale cu ateliere de olărit și frământat pâine, dau impresia că timpul s-a oprit în loc în interiorul zidurilor. La fel și lipsa aproape completă a vizitatorilor. Scări ascunse duc spre culoare secrete și sus pe metereze, strecurându-se apoi în pivniţe umede și îngheţate. Într-una din clădiri, un muzeu cu sute de exponate derulează cumva haotic istoria ultimului secol al acestor locuri. Și totuși pare cumva normal să fie prezentată așa de nebunesc, când evenimentele au fost cel puţin haotice. De la Holodomor – înfricoșătoarea foamete indusă de regimul sovietic și până la fotografii recente cu Putin, sau obiecte ce trezesc nostalgii în amintirile copilăriei. Amestec de zâmbete și fiori.










După întoarcerea din Kiev, un oraș ce a reușit să-mi detroneze toate pretențiile pe care le puteam avea și a cărei eleganță lasă în urmă orice capitală a Uniunii Europene, nu aveam mari așteptări de la un adormit oraș de provincie, Cernăuți.

Universitatea Naţională din Cernăuţi, locul ce adăpostește și Catedrala Mitropolitană, are o arhitectură ce este imposibil să nu mă trimită cu gândul la mult mai celebrul Trinity College din Dublin. Un paznic cam prea arțăgos pentru Duminica Paștelui este domolit de doi preoți ce țin să-mi dăruiască mie – unui străin de neam, o pască. În fața intrării în biserică, coșurile pline cu ouă încondeiate și bucate așezate sub ștergare de un alb imaculat, așteaptă binecuvântarea prelaților.











Una dintre cele mai populare străzi ale orașului – Olha Kobylyahska, este acum aproape pustie. Lumea-i cu familia, doar eu umblu teleleu încercând să-mi umplu cu amintiri albul unei hărți personale. Nu că aș avea ceva urme de regret, doar zic.

De la una din terasele goale sunt salutat în ucraineană de patru femei. Bruma mea de rusă nu face prea multe parale într-o discuție mai lungă, și schimbăm în engleză doar pentru a ne stabili la română. Mă întâmpinaseră cu un ‘Hristos a Înviat’, însă aflând că sunt român mă poftesc să stau cu ele la masă și la un pahar de vin. Sunt prietene din copilărie și tot de atunci au păstrat obiceiul de a-și lăsa familia acasă în dimineața Paștelui pentru a se întâlni la un scurt picnic. Este ziua lor specială din an, singura zi în care femeile au voie să tragă clopotele la biserică. Așa este obiceiul locului.
Regionalisme ce trebuie explicate sunt de ambele părți. Se amestecă în discuție cuvinte rusești cu o naturalețe ce mă face să cred că pe-aici sunt deja trecute în dicționare.

Mă așteaptă însă un drum lung până în sudul României și cu greu le conving că, după masa matinală luată în compania lor nu mai am nevoie să iau și la pachet. Nu este chip să scap însă fără ceva bucate făcute în casă.












Zilele de sărbătoare sunt printre cele mai dificile pentru autostop: mașini puține și în general pline, ce merg pe distanțe scurte. Dar, în asemenea zile oamenii țin mai mult ca oricând să își arate mărinimia – de la o Lada pe care abia se mai țineau tablele și în care o familie s-a înghesuit pentru a face loc unui străin, și până la o dubiță fără însemne și o Dacie Logan. Ultimul șofer ucrainean conduce un BMW de ultimă generație cumpărat dintr-un salariu de buldozerist în Extremul Orient al Rusiei, unde pentru doi ani a căutat aur pentru o companie. Ierni grele și sacrificii ce cu greu pot fi povestite, pentru a-și vedea visul cu ochii – se citește însă fericirea pe chipul său.

Deși granița este departe de satul în care-l așteaptă familia, ține să mă ducă până la bariera ce delimitează marginea unei țări. De ce? Pentru că știe ce înseamnă să încerci să te întorci acasă.

One thought on “INCURSIUNE ÎN SUFLETUL BUCOVINEI DE NORD

  1. Cele de mai sus mi-au strecurat în suflet tristețe și un fel de revoltă neputincioasă; urmele dureroase a unei istorii nedrepte … am fost și suntem un popor greu încercat, mereu!

Leave a Reply to Coculeana Savin Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *