ÎNCEPE CA UN BANC DAR SE TERMINĂ CU PLOAIE

Răsăritul nu se arată deloc zgârcit în spectacolul ceresc, risipind pe firmament auriul soarelui dar și formele grele ale norilor de furtună peste marea învolburată. Nici nu este de mirare – zona este cunoscută pentru cea mai mare cantitate de precipitații din Cuba. Practic, aici cele două sezoane de la tropice s-au unit într-unul singur – cel în care plouă mult.

Ziua începe ca într-un banc: un coreean, un japonez și un român au plecat în junglă…
Nici nu ieșim bine din oraș că peisajul se schimbă complet. Casele sunt mult mai mici, mai izolate și mai integrate în natura ce le crește în prag. Plantaţii de banani și cacao, un drum prăfuit și o mână de copii care aleargă pe el pentru a-și înălţa zmeele. Pare că suntem la ani lumină de Baracoa, iar Baracoa la o distanță similară de Havana. Faţă de Vestul rafinat ne despart câteva galaxii de “civilizaţie și progres”.






Suntem cu siguranță o apariție inedită pe ulițele prăfuite, iar sătenii dau din cap mirați când le spunem destinația – El Yunque. Juaneta privește cu neîncredere la hărțile noastre și la minunile tehnologiei prin satelit și decide să ne dea pe mâini sigure, nedorind să ne aibă pe conștiință. Aici își face intrarea în scenă Cicero, de după perdeaua deasă de vegetație.

Drumul de pământ roșu presărat cu pietriș, poartă urmele adânci ale carelor trase de boi. Versanţi întregi de palmieri și banani au fost culcaţi la pământ de uragan, iar unii mai norocoși sunt doar complet desfrunziţi. Guvernului i s-a raportat aceeași producţie la hectar, însă Cicero este de o cu totul altă părere.
– Viaţa este grea aici iar rezultatele muncii nu prea se văd. Salariile sunt extrem de mici, însă nu aș pleca din Cuba – avem pace, avem servicii medicale gratuite și învăţământ, iar oamenii nu se tem de hoţi sau criminali. Este greu dar ne descurcăm. Ai văzut cum este în Estados Unidos?! Prefer o viaţă mai liniștită.






Pe făgașe adânci de pământ ne căţărăm pe unde câţiva cai încărcaţi cu poveri coboară într-unul din multele drumuri zilnice. Câteva traversări de râu, prin vad sau pe câte un copac dărâmat, ne scot într-un cătun ce nu apare pe hartă. Ținta noastră – El Yunque, se aseamănă cu faimoasele Roraima venezuelene. Acoperit de nori întunecaţi, nu pare un ţinut foarte primitor.





Din încâlceala de plante peste care călcăm, Cicero ridică o nucă de cocos. Cu un bolovan imens îi sparge coaja și în tăcere o împarte cu noi. Munca la câmp l-a făcut puternic – are 25 de ani și pare capabil să pună jos un bivol. “Mâncarea este peste tot, trebuie doar să o culegi”, ne spune el. Miezul are consistența unei prăjituri și un gust dulceag de cocos. Pereţii interiori, albi, se folosesc ne spune el, pentru fabricarea de creme hidratante.







Între timp începe o răpăială tropicală, iar norii ce se concretizează într-un plafon consistent peste munte ne conving să renunțăm la restul traseului. Cicero face cale-ntoarsă, iar retragerea noastră are loc de-a lungul apelor limpezi ale râului Duaba. Problema întoarcerii în civilizație ne-o rezolvă autostopul pe platforma unui camion condus ca la raliu.






Pe plaja din Baracoa, marea a refuzat tot ce uraganul a aruncat în ea – de la năvoade la trunchiuri de palmieri. Furtuna se zărește încă de departe, cum vine în perdele succesive de apă ce se amestecă cu valurile sparte peste Malecón. Plouă cu promisiunea unui ultim apus fantastic, iar dușul la lumina frontalei (căci uneori curentul dispare inexplicabil cu orele) îmi aduce aminte de copilăria petrecută în comunism. Hasta siempre, Cuba!






Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *