ÎN INIMA BALCANILOR

Amur își toarce motorul așteptând liniștit să mai țesem ceva amintiri împreună – doar pașaportul mai are câteva pagini libere iar el suficient loc pe odometru, nu-i păcat să le păstrăm albe?! La drum deci, să vagabondăm prin Balcani.
Emoţia plecării este încununarea unei lungi așteptări. Rușii aveau un obicei: înainte de fiecare plecare își duceau bagajele la ușă și se așezau pe ele vreme de câteva minute, ca pentru a lăsa orice problemă în urmă și a pleca liniștiţi la drum.
Cele 34 de grade Celsius se simt până la ultimul pe sub blindajul gecii, în ciuda serii ce-și coboară cortina lăsând o lună portocalie pe un cer de catran.

Roua dimineții împodobește atât șaua cât și cortul. Toamna se apropie cu pași mari.


Bulgaria-i pământ românesc în perioada verii, dacă ar fi să ne luăm după numărul de mașini românești ce o tranzitează gonind spre Grecia, și depășind ca număr pe cele autohtone. Drumurile urcă și coboară dealuri, apropiindu-se cu fiecare kilometru de țara cu soarele pe steag. Munții sunt ca o fata morgana în ale cărei farmece nu îți mai vine să crezi. Nu degeaba și-au agățat macedonenii astrul pe stindard – au cu ce să se mândrească. La cum arde, zici că am călătorit nu cale de o țară ci mai degrabă cale de câteva planete. Cam până pe Mercur, așa.

Popasurile devin clipe de chin. După segmentul macedonean mă simt în stare să mă iau cu Africa de piept. Călare pe motocicletă, desigur.



La granița celui mai nou stat din Europa – Kosovo, o coadă de mașini este semnul unei lungi așteptări. Asta până când fețe zâmbitoare mă poftesc înaintea lor. Talon, permis și pașaport avem. Asigurare? Păi… cum să le explic eu ăstora că aș avea dacă România i-ar recunoaște? Fără un mic incident diplomatic ar fi imposibil, așa că mi se indică un ghișeu, ștampila ţăcăne în pașaport lângă cea sârbă, și sunt trimis pe încredere să îmi cumpăr asigurarea. Nimeni nu mai vrea să-i și verifice existența și mi se face semn să trec. Hai murgule, hai să vedem despre ce e vorba pe-aici.

Kosovo clar nu este dragoste la prima vedere. Primele semne indică o ţară în construcție. La propriu. Camioane cu pietriș, mormane de nisip, tulumbe de praf ce se înalţă peste șosea și dâre lungi de noroi. Partea bună o simt prin faptul că a mai scăzut temperatura. Soarele macedonean a rămas în vamă. După o stropeală ce a așezat și mai bine praful pe mine și pe Amur, începem să urcăm în munte. Serpentină după serpentină, strânse de parcă n-ar avea loc să se desfășoare în puzderia de creste ce îmi umplu câmpul vizual. Este grav de frumos.










O mică parcare dotată cu o poieniţă perfectă pentru grătarul ce sfârâie deja, este și locul unui izvor amenajat unde lumea se întrerupe pentru a se uita la urs. Ăla pe motocicletă, nu altul. Când încep ritmurile turcești o iau din loc. Balcanisme.



În cel mai înalt pas al drumului nu știu dacă eu am frânat surprins de toate vârfurile calcaroase sau Amur gelos pe culmile înverzite. Mica staţiune montană are un bâlci în toată regula și zmeie de vânzare, iar copiii nu se joacă pe tablete sau telefoane ci se distrează de minune înălţând zmee. Pot să fiu și eu copil cale de-un zmeu?





Coborârea spre Prizren este cu nenumărate popasuri. Apune soarele și cu ultimile puteri colorează munţii în ceţuri de aur. Pe serpentinele astea fără de sfârșit, și tancurile au nevoie de reguli de circulaţie și limite de viteză. Mai are cineva tanc prin zonă?
În lungile chei de la final zadarnic caut loc de cort. Pun cap-compas spre un versant ce pare mai primitor. Ce nu știu eu încă, este că mă așteaptă un drum pe străduţe înguste și pietruite a căror înclinație ignoră cu mult limitele bunului simț, pline de copii ce bat mingea și pietoni nedumeriţi. Drumul ‘principal’, similar dar impecabil asfaltat, se caţără în ace de păr spre înălţimi. În căutarea unui petic primitor de iarbă, privirea se împiedică de plăcuțele roșii cu cap de mort. Nici nu mai contează scrisul mic de dedesubt, majusculele ‘МИНЕ’ – mine de teren, fiindu-mi suficiente pentru a înțelege. Pe aici prin pădurice nu se trece. Cochetez cu gândul la casa părăsită zărită mai jos, însă poiana pe care se văd clar urmele unui picnic mă convinge că se poate dormi în siguranță, cu faţa la panorama orașului Prizren zăgăzuit între munţi.










Orizontul se zbate sub o furtună grea iar apusul face concurenţă cojii de portocală. Nu știu planul furtunii, deși am o bănuială privind barometrul GPS-ului, dar cert este că nu voi dormi singur. O companie țepoasă vrea să îmi intre în cort.






2 thoughts on “ÎN INIMA BALCANILOR

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *